14 iulie 2015! Prima zi dintr-un sir de zile in care am fost pur si simplu cu moralul la pamant!
Dimineata, la 06 fara ceva, m-am trezit auzind-o pe Antonia tusind si icnind! In secunda 2, a vomitat! Am ridicat-o in bratele mele si am aplecat-o sa vomite in continuare, sa nu se innece! Of! Plansete de frica, de sperietura si de durere!
Am strigat la Luci sa vina! Nu m-a auzit din prima asa ca m-am dat jos din pat cu Antonia si m-am pus pe marginea patului! A venit a doua tura de voma! Iar plans de frica, iar plans de teama de necunoscut si de durere!
Am deschis usa si am ȚIPAT la Luci!
A venit si el intr-un suflet, alaturi de ceilalți!
Antonia era apatica si plangea intruna!
La vreo 20 minute iar a vomitat si iar aceeasi experienta!
Am plecat la camera de garda si ca de obicei, am refuxzat internarea la sectia de pediatrie pentru ca o feresc cat pot de tare de spital! A mai avut odata episoade de voma si i-au trecut cu injectia pe care i-au facut-o acolo, la urgente! In fine, am prins schimbul de tura asa ca toata lumea era cu fundu'-n sus! Am mers sus la dr sa o consulte: enteroviroza!
Am primit reteta, si am plecat jos, pt injectie! As vrea sa-mi sterg din memorie imaginile cu ea, imobilizata de 5 insi, printre care si noi doi, pe burta, pentru ai face vaccinul! Plansete si tipete!
Am ajuns acasa, veselie mare! Nici nu zici c-ar fi avut ceva! Pe la 10 a luat-o somnul si totul a fost ok! Insa, pe la 17, am ajuns iar la camera de garda cu aceleasi simptome! Normal, internarea a fost inevitabila, asa ca a inceput cosmarul! Cand a trebuit sa-i bage branula pt tratament si pentru analize a fost groaznic! Privirea ei ma acuza si imi cerea ajutorul in acelasi timp! Nimic nu o linistea! :(
Seara care a urmat a fost de-a dreptul nefericita! Perfuzii, tratament in branula, luat temperatura si multe multe suspine delasatoare de aer! Pur si simplu sufletul imi era sfasiat de durere numai cand ii priveam durerea si frica ei!
A trecut marti, miercuri iar plansete la controlul doamnei doctor! Scaunele pe care le avea nu au convins-o sa ne dea drumul nici macar vineri, iar tratamentul cu siropul pentru asta, o faceau sa vomite! Nu era bine!
Numai cand auzea usa deschizandu-se, incepea sa planga! Chit ca era infirmiera, chit ca era o alta mamica, ea plangea!
Sectia era inchisa cu cheia, Dumnezeu stie din ce motive ale DOMNULUI MANAGER al spitalului din Calarasi! Deci, eram ca niste sclavi pe plantatie care trebuia sa cerem voie pentru orice iesire-intrare, chiar sa o si motivam! Nervii imi erau intinsi la maxim din cauza asta!
Am petrecut weekend-ul acolo, cu tot cu frustrarile personalului, nu al doctorilor, ci al asistentelor si al infirmierelor, dar le inteleg, urmeaza ordinele si regulile, mai mult sau mai putin scrise!
Am asteptat ziua de luni nerabdatoare si plina de speranta ca vom merge acasa!
Normal, dupa consultul plin de plansete si suspine, dr Cotic ne-a externat, cu regim pentru inca o saptamana atat pentru ea cat si pentru mine, eu alaptand-o inca!
Ieri, 20 iulie am iesit din spital si se vede diferenta in actiunile Antoniei! A mancat toata ziua, trebuia sa aiba ceva-orice la indemana sa roada sau se ducea la scaunelul ei de masa cand ii era mai foame! Azi, la fel!
Sper sa avem parte de cat mai putine experiente de gen! Doamne ajuta!
